Alexandra Furnea, victima incendiului din Colectiv: „Pe salteaua aceea a ars de viu un om. Doare speranța în țara care tot arde de treizeci de ani, fără să o poată stinge cineva”

„Duhoarea veche, aceea care mi-a străpuns ființa în cenușa din containerul Colectiv, mi s-a întors în nări, confecționată de creierul meu din bestiarul de amintiri rămas în mine după 30 octombrie 2015. E amară și volatilă, ca de plastic încins stropit cu chimicale.

Așa miroase și patul acesta care, pentru cineva, mamă, tată, soț, soție, frate, soră, copil, în loc să fie cuib de vindecare, a devenit coșciug incandescent. Dar ce mă îngrozește nu e miasma chinuitoare care îmi frige, din închipuire, plămânii, ci pata de sânge de pe bucata de așternut, care a rămas neatinsă de foc. Dovada incontestabilă că pe salteaua aceea a ars de viu un om. A ars până când din el nu a mai rămas decât atât: un semn mânjit al durerii ultime – o durere necuprinsă, de nedescris. Intubat, imobilizat, neputincios, nu a izbutit nici măcar să țipe după ajutor, dar sunt convinsă că a simțit flăcările, așa cum le-am simțit și eu. Le-a simțit și s-a temut, așa bolnav și sedat, și s-a rugat la Dumnezeu să nu fie aievea. Degeaba.

Uitați-va bine la imagini. Învățați-le pe de rost. Priviți-le până când sângerați în interior așa cum au sângerat morții din noaptea aceasta în timp ce erau devorați de vâlvătăi, cum sângerează supraviețuitorii în țara lui „avem tot ce ne trebuie”. Tot corupția i-a incendiat și pe ei. Scrutați temeinic fotografiile și adormiți cu ele in gând pentru că aceasta este, de fapt, România adevărată. V-aș zice să mergeți apoi să votați așa, copleșiți de coșmaruri, terifiați că următorii veți fi voi, dar realitatea este că nu mai cred în nimeni și în nimic în seara aceasta. Doare prea tare speranța în țara care tot arde de treizeci de ani încoace, fără să o poată stinge cineva”, este o parte din mesajul tinerei Alexandra Furnea, victimă a incendiului din Colectiv.